Copii adoptaţi, la grădiniţă sau la şcoală!

Psihologie - 19 Septembrie 2007

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Poate sunt între dumneavostră părinţi care au adoptat un copil. Fie că a fost înfiat de bebeluş, fie că a ajuns în familia voastră mai măricel, acum copilul va începe o nouă etapă a vieţii lui, va merge la grădi sau la şcoală.

De ce ar trebui să fie un copil înfiat mai deosebit decât ceilalţi?

Noi, părinţii în dorinţa noastră de a face totul, absolut totul pentru copii noştri, mai ales adoptivi, câteodata suntem orbiţi şi lipsiţi de obiectivitate, se întâmplă să nu vrem să vedem semne, lucruri care se întâmplă cu copii noştri.
Să nu uităm că cei mici daca au fost înfiaţi de bebeluşi au stat numai cu noi, au fost protejaţi şi au început să îşi formeze personalitatea, în funcţie de cum i-am format noi.
Însă undeva, ascuns stă ADN-ul lor, care periodic “scoate capul” şi ne întrebăm “oare de ca face aşa?” sau “oare ce are?” Când este copilul nostru natural găsim explicaţii de genul: a, păi seamănă cu mătuşa, mama, bunica….ştim la ce să ne aşteptăm.
Dacă copilul a fost adoptat la o vârstă mai mare, atunci atenţia trebuie să fie maximă! Pentru ca acel copil a crescut în medii diferite, a fost părăsit, abandonat, şi chiar mic fiind, el a înregistrat toate acele schimbări. Nu putem şti ce s-a întâmplat cu el şi ce amintiri are, ele putând fi chiar plăcute!
Şi atunci când va merge la grădi sau la şcoală, va fi o nouă schimbare pentru el, schimbare ce poate fi foarte greu suportată.

Spunem învăţătoarei sau educatoarei care este statutul copilului nostru?

Depinde numai de voi, părinţii. Dacă consideraţi ca acel copil necesită o atenţie deosebită şi dacă vreţi să îi fie supravegheate reacţiile, atunci spuneţi şi faceţi ca relaţia cu doamna’ sa fie una de colaborare.
Însă rugaţi-o pe educatoare să păstreze discreţia, pentru că se află şi află şi ceilalţi părinţi care acasa discută şi se întâmplă să audă şi copii lor şi tot aşa, te trezeşti că află şi copilul tău, şi află de la străini şi nu e bine!

Aveţi încredere în experienţa educatoarei sau a învăţătoarei!

Dacă vi se spune, stiţi, vedeţi că are ieşiri agresive la şcoală, nu spuneţi: “vai nu se poate, acasa e aşa cuminte!" Pentru că nu stiţi ce se întâmplă acolo, când este liber de supravegherea voastră şi îşi poate manifesta adevarata personalitate!
Personalitatatea copilului este bine să o cunoaşteţi şi iarăşi vă zic: nu este o ruşine să apelaţi la ajutorul specialiştilor, la psihologi, care pot lucra din timp cu copilul şi vă pot sfătui.