Când copilul nu poate spune

Psihologie - 10 Iulie 2008

• Înapoi
• Printează
• Trimite unui prieten

Auzim adesea atunci când cerem copiilor să spună ce au facut, ce s-a întâmplat sau cum s-a intamplat ca ni se spune “nu-mi aduc aminte”. Insistenţa şi iritarea părinţilor, dorinţa lor de a afla ce s-a întâmplat, de a-i face pe copii să spună tot, nu face uneori decât să accentueze acest refuz categoric.

Refuzul poate deveni greu de suportat pentru părinte atunci cand nu poate fi demontat cu nici un fel de argumente sau poate deveni îngrijorător în idea unei amnezii reale sau a unor probleme legate de capacităţile mnezice ale copilului. Dincolo de acestea, ceea ce constituie fundamentul uitării subite este conţinutul afectiv al situaţiilor prin care copilul a trecut.

Ceea ce poate face părintele dincolo de nevoia de a-l pedepsi, a-l mustra sau a-l ameninţa pe copil pentru ca nu spune este sa îl ajute să dea împreună o formă conţinuturilor care sunt dificil de exprimat, ca şi cum părintele ar fi un dublu, o voce a copilului care poate pune în cuvinte împreună cu el ceea ce este greu de spus.
Astfel putem afla ce simte copilul, ce anume nu poate spune, de ce îi este greu, cum a perceput el situaţia pe care noi o considerăm gravă sau banală, sau îi atribuim o valoare ("ai fost rău", "ai fost obraznic", "ştii ce ai facut?").

Vom încerca în rândurile următoare să traducem acest "nu-mi aduc aminte" pentru a vedea ce ne spune de fapt copilul încercând să nege ceea ce noi dorim să aflăm de la el:

"nu pot să spun"

Această interpretare poate aparea în special în urma situaţiilor cu caracter traumatic, situaţii pe care copilul le resimte ca fiind foarte dure sau cu un impact puternic (pierderea unui dintre părinţi, separarea părinţilor, accidente, boala, conflicte violente, procese de custodie). Incapacitatea lui de a exprima ceea ce a vazut, ceea ce a trait nu se leagă de faptul că nu îşi mai aminteste, ci că nu poate da o formă de expresie suferinţei sale, durerii, fricii, spaimei, furiei, confuziei. "nu pot" este expresia unei reale dificultăţi de a întelege şi de a aduce la suprafaţă lucruri care sunt greu de suportat, care depăşesc capacitatea lui de a le controla şi care nu pot fi rememorate pentru că ele vor reactualiza întreaga suferinţă a copilului din momentul producerii lor. Uneori conţinutul emoţional este atât de intens, încât copilul poate fi în situaţia de a reprima total, de a uitat ceea ce s-a întâmplat, ca şi cum ar fi şters cu buretele. Presiunea pentru a-şi aminti nu va face decat sa afunde şi mai mult aceste amintiri ascunse.

De cele mai multe ori nici in familie părinţii nu discută despre ceea ce s-a întâmplat, neputinţa lor de a vorbi liber crescând starea de tensiune şi accentuand şi dificultatea copilului de a exprima ceea ce simte, crescând cu ideea că despre asta nu se vorbeşte în familie.

"nu vreau să spun"

Această variantă este specifică situaţiilor de frustrare a copilului, în care a fost pus în faţa nesatisfacerii dorinţelor şi cerinţelor sale. Lucruri pe care trebuie să le facă, locuri în care trebuie sa meargă, sarcini care nu îi plac, lucruri pe care le vrea şi nu le primeşte. Uitarea este adesea anticipata de reacţii amplificate ale copilului: refuzul direct, crize de plâns sau de ţipăt, amânare, acte ratate, eşec. Părintele este pus în situaţia de a asista la toată această desfăşurare şi apoi când întreabă copilul despre ce s-a întâmplat şi de ce s-a comportat aşa punându-l în situaţii stânjenitoare, copilul nu îşi mai aminteste spre disperarea părintelui."Nu vreau" este incercarea copilului de a nu îşi asuma responsabilitatea asupra a ceea ce s-a întâmplat, de a se sustrage ca şi cum nu ar fi fost el acolo şi nu ar fi trait frustrarea respectivă.

Părinţii de cele mai multe ori, iritaţi de faptul că nici măcar nu recunoaşte cum s-au petrecut lucrurile accentuează frustrarea dând diferite pedepse prin care interzic copilului accesul la lucruri care îi plac.

"nu ştiu cum să spun"

În special în situaţiile conflictuale în care copilul este confuz, este în încurcătură, nu inţelege ce s-a întâmplat şi cum s-au derulat lucrurile: conflicte cu alţi copii, divergente cu educatoarea sau învăţătoarea, conflicte la care a asistat şi este pus în situaţia de a alege vinovatul sau de a lua partea cuiva. "Nu ştiu" este refuzul copilului de a alege ce să spună sau de a lua o decizie cu privire la ceea ce s-a intamplat. Este o presiune destul de mare pe umerii săi aceea de a fi protagonistul unei întâmplări care are anumite consecinţe şi care angrenează mai mulţi adulţi care solicită versiunea copilului. Copilul nu stie ce anume să aleagă să spună, ce nu are voie sa spună, cum sa aleagă între ceea ce a simţit şi cum s-au derulat lucurile în realitate.

Confuzia copilului este accentuată de insistenţa părinţilor în a spune adevărul, în a descrie exact ceea ce s-a întâmplat, subliniind enumerarea faptelor şi nu ceea ce a simţit copilul şi îl pune în dificultate.

"nu îmi place"

Această traducere este specifică situaţiilor de vinovăţie sau de eşec când copilul se simte stânjenit, ruşinat, nemulţumit, ştie că nu a fost întocmai frumos cum s-a comportat sau că a facut anumite lucruri pe care le regreta. Nu îi place ceea ce a facut, nu îi place să vorbească despre ceea ce a facut sau a simţit."nu imi place" ne spune de fapt că nu m-am simţit prea bine, nu vreau să afle şi alţii ce am facut eu; ca o contradicţie între plăcerea obţinută iniţial şi starea ulterioară de vinovăţie, un conflict cu care copilul nu ştie ce sa facă.

Parintele în astfel de situaţii doreşte să obţina scuzele aferente, recunoaşterea morală a comportamentului şi promisiunea copilului că nu se va mai repeta.

În oricare din situaţiile care încep cu "nu-mi aduc aminte" putem înlocui exerciţiul de memorie al copilului cu încercarea de a pune în cuvinte alături de el cum a fost, cum se simte, ce îl face să nu îşi aducă aminte, ajutându-l să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt şi nu accentuând vinovăţia sau confuzia lui.